Capacitatea de a ne autominti(II)

2)      Ce sanse are cineva sa reuseasca sa se minta singur?

Cu siguranta mult, mult mai mari decit s-ar putea banui. Probabil, direct proportionale cu cit de tare isi doreste acel lucru imoral, ilegal sau nesanatos. Depinde de cit de tare ne dorim sa credem propriile noastre minciuni!

Si inca ceva: aparent bizar, persoanele cu o „dotare” intelectuala superioara, cu o anume abilitate si experienta in a lucra cu notiuni abstracte par a fi cel putin la fel de expuse riscului de a crede propriile lor minciuni ca si ceilalti. Poate dintr-o abilitate sporita de a inventa minciuni credibile, „frumoase”. Vorba poetului:

            Stii bine ca nu-mi place iarna

            Si ca-s un tip atit de friguros

            Dar daca, totusi, altfel nu se poate

            Ei bine, minte-ma! Dar minte-ma frumos!

3)      E usor sa recunoastem ca (ne-)am mintit?

Nu, dimpotriva! Cind ii mintim pe altii, stim exact  ceea ce-am facut. In functie de educatie, de circumstante si, foarte important, de consecinte, putem admite, la un moment dat, ca am mintit. (Evident, cu scuzele convenabile: am gresit, am fost indusi in eroare, am fost obligati, era o minciuna necesara, ne-am grabit etc.) Cind ne mintim pe noi insine, si mai ales daca ne mintim suficient de abil, ajungem curind sa credem atit de tare si cu atita convingere minciuna noastra, incit nimeni si nimic nu ne va mai putea face sa credem altfel. Este situatia cea mai grava si cu consecintele cele mai imprevizibile dintre toate variantele posibile. Pentru ca vom fi chiar dispusi sa ne batem, pina la capat, pentru proaspatul „adevar” al spuselor noastre. Adevar pe care, culmea, chiar noi l-am inventat!