Am copilarit
intr-un cartier marginas al Bucurestiului, unul cu o faima nu dintre cele mai bune!
Drept urmare, poate ca o forma de mimetism, pe la vreo 13 ani ma incaieram
una-doua, cu rost si, mai ales, fara rost, fara sa tin seama de sortii de
izbinda, pe motive dintre cele mai bizare. Orice afront, cit de mic, cit de cit
real, putea fi stins doar cu un pumn zdravan in nasul celui ce ti l-a adus,
daca nu cu un ochi umflat. Pe loc si fara cea mai mica ezitare, indiferent de
calibrul adversarului! Evident, daca se putea …
Ca, uneori,
ieseam cam „sifonat” din aceste confruntari, chiar nu mai conta! Macar
incercasem!
Intr-o seara,
insa, mi s-a intimplat ceva cu totul atipic, ceva ce-mi amintesc incredibil
de bine, desi a trecut atita amar de vreme de-atunci.
Ma indreptam agale spre
casa, prin spatele unor blocuri noi. Rememoram evenimentele zilei, nu fara a fi
atent la ceea ce se intimpla in jur. Ochii imi alergau in cap mai ceva ca lui
MRU!
La un moment dat,
am ajuns in dreptul unui maidan larg, pe care se depozitasera niste borduri si
bolovani. Si, peste astea, erau depozitati vreo 6 baieti, majoritatea mai mari
ca mine, care mincau seminte de floare ca de frica Militiei, fumau si scuipau,
slobozind, cind si cind, cite o injuratura scurta, fara obiect dar extrem de colorata.
Era evident ca se plictiseau de moarte, si asta niciodata nu era un semn bun!
Mi-am continuat
drumul, incercind sa par cit mai calm si indiferent cu putinta, desi toate
beculetele de alerta mi se aprinsesera, iar incordarea era maxima.
Cind am ajuns in
dreptul lor, l-am auzit pe cel care parea mai mare intre ei, spunind scurt, cu
voce groasa si linistita:
- Du-te, chiorule!
Din grup s-a
desprins un mucos de vreo 7-8 ani, care a facut vreo 2 pasi spre mine si m-a
strigat:
- Baiatu’, stai
asa nitel!
As fi putut s-o
iau la fuga; sint convins ca nu m-ar fi prins niciunul, in veci. La cite ore alegam eu,
zilnic, dupa minge, eram superantrenat. Dar cum sa faci asa ceva?
M-am oprit si
m-am intors spre el, cu convingerea ca nu urmeaza cea mai fericita seara din
viata mea. Sigur, nu mucosul era problema; daca-i dadeam un dos de palma, s-ar
fi invirtit ca titirezul ala de te imbia, din cind in cind, cu „luati Roma!”
Era limpede,
insa, ca turma de pe bolovani chiar asta astepta.
In ciuda presentimentelor
destul de sumbre, devenisem curios cum o sa incerce, Nichipercea, sa ma
provoace. Cel mai probabil, avea sa-mi ceara o tigara. Apoi, probabil, 2 lei.
Apoi, cine stie …
In timp ce eu
faceam pronosticuri, el se apropia de mine.
Era o aratare tare
ciudata: o piticanie cu mers leganat si lasind un pic piciorul drept in spate,
cam mic pentru virsta lui, cu nas mare si par putin, parca adunat tot intr-o
suvita rebela ce-i atirna pe frunte si, mai ales, cu doi ochi care se
incapatinau sa nu priveasca, nicicum, in aceeasi directie simultan.
In momentul in
care a ajuns linga mine, m-am hotarit sa-i devansez demersul. Am bagat mina in
buzunar sa scot o tigara.
In clipa aia, cu
o iuteala de care nu l-as fi crezut in stare, s-a lasat putin in fata si m-a izbit,
scurt, cu palma in obrazul sting.
Citeva clipe n-am
reusit sa inteleg ce s-a intimplat. In primul rind, eram uluit de viteza
palmei! In alte vremuri, as fi dat vina pe pixelul albastru!! Apoi, fusese o palma moale si extrem de pufoasa, aproape ca o
mingiiere!
In clipele mele
de uluiala, michiduta mi-a intors spatele linistit si s-a inapoiat, cu mersul
lui leganat, la bolovanul sau, in risetele aprobatoare ale gastii, la care s-a
asociat si el, cu un hahait nefiresc, dar extrem de satisfacut. Se vedea ca
nu-si mai incape in piele de mindru ce era!
Imi parea ca
totul se incheiase, desi continuam sa nu inteleg. Am dus, instinctiv, mina la
obrazul lovit si am descoperit, cu uimire, ceva care imi acoperea partea stinga
a fetei: o hirtie maro, de ambalaj, unsa cu un strat gros de unsoare de caruta,
care mirosea urit!
M-am intors pe
calciie si am plecat incet, cu ochii inotind in lacrimile obidei. Mai ca m-as
fi intors inapoi, sa-i rog sa ma bata!
M-a urmarit mult
timp amintirea acelei intimplari. La un moment dat, parea chiar sa mi se fi
sters cu totul din memorie. Ceva, insa, mi-a reamintit-o …
Sigur, maidanul
cu bolovani nu mai e, de mult timp. In rest …
11 comentarii:
Amintiri (trauma din copchilărie), capitolul: te iert bă, dar nu te uit!
Ai ales doar caimacul. Daca te uitai un pic mai in profunzime ...
Si-apoi, fac parte din tagma "nu te uit si nu te iert, cite zilisoare oi avea"
Sunt superficial, n-am ce face. Am receptat insa mesajul.
Nu degeaba scrie mai sus: Think Twice!
Sunt sigură că am lăsat un comentariu acum câteva ore. Chiar am verificat când am dat send şi acum nu-l mai văd.
Straniu, mai ales că mi s-a mai întâmplat acest lucru şi pe un alt blog acum câteva zile. Şi era tot blogspot. Hmmm
Nu stiu, Mitzo, care-i treaba. Mai trage o data!
Scrisesem că mi se pare extraordinar că poţi să scrii despre asemenea amintire. De regulă îngropăm în străfundul memoriei amintirile care ne-au supărat. Faptul că tu poţi să râzi acum de aşa ceva, demonstrează o anumită forţă interioară.
Scrisesem că poţi să scrii....
scuze, nu am fost atentă la formă, dar te-ai prins tu ce vreau să spun.
Mitzo, nu-i vorba de curaj aici. Daca am sau n-am curaj, poate o sa vorbim odata! Numai ca asemenea discutii trebuie sa plece, neaparat, de la definitie. Fiindca e foarte posibil ca tu sa intelegi prin curaj ceva, iar eu sa inteleg altceva. Cam ca si in cazul inteligentei!
Problema, aici, este ce anume mi-a dezgropat aceste amintiri. Fiindca ma uit in jur si vad, la diferite niveluri, alte gasti asezate pe bolovani, scuipind seminte si trimitind o stirpitura sa-ti dea o palma. Figurativ vorbind, evident. Daca o sa incerci sa duci mai departe analogia, cred ca vei avea surprize!
Parcă ai vorbi de ANAF
Nu la ei m-am gindit.
Trimiteți un comentariu