De-ale bucatariei …

Va marturisesc ca mi-a luat niste ani buni sa inteleg^(*) ce vrea sa zica expresia „un praf de sare”. Orice barbat obisnuit stie ca sarea este un praf alb fin; cei care se indeletnicesc cu pusul muraturilor stiu ca poate fi o masa grunjoasa; daca mai e si chimist, barbatul poate spune ca e o retea ionica tip cub cu fete centrate.

Una peste alta, credeam c-am inteles, cit de cit, despre ce e vorba. Dar lucrurile mi-au aparut intr-o lumina noua cind am citit o reteta culinara speciala, la mare pret in ultima vreme:

„Se ia o bucata de tara, zisa, dupa unele surse, si stat. Apoi se deformeaza - sau, dupa aceleasi surse - REFORMEAZA energic prin izbiri repetate, pina cind isi pierde cu desavirsire forma initiala, de n-o mai recunosc nici entitatile aborigene numite indeobste romani sau, dupa alte surse, gaozari, tiganci imputite, asistati, mamicute, bebelusi, rime etc.

Se ia totul si se framinta bine pentru omogenizare, aliniere si inregimentare; apoi se baga la cuptor, la foc mic, pina cind pensiile si salariile se topesc vazind cu ochii.

Cind compozitia capata un frumos aspect pamintiu (zis si maro de Ghencea), se scoate si se da un praf de democratie. Se serveste calie. Vorba militarilor, inclusiv in rezerva sau retragere: Servim patria!

Pofta buna!”

(*) Sintem, evident, in situatia atit de chirurgical descrisa de Hegel: „Numai tu m-ai inteles! Dar si tu m-ai inteles gresit!”