Nelu Mandache se
mutase in blocul nostru putin inainte de Marea Aglomeratie din Decembrie. Era
unul dintre putinii proprietari, si-si cumparase apartamentul cu bani din bisnita pe care
o facuse cu discuri si electrocasnice aduse de la rusi, cu parfum bulgaresc si
aur de la turci.
Mic si chel, cu
cautatura piezisa, hoteasca, si capul intors intotdeauna putin intr-o parte,
nu-ti inspira incredere nici de-aici pina colea.
Daca limba romana
n-ar fi avut cuvintul „viclean”, cu siguranta ai fi spus ca e inteligent.
Oricum, invirtea vorbele surprinzator de bine pentru un om pentru care cititul
nu figura printre primele 99 de indeletniciri. Lucru explicabil, fiindca
primele 94 de locuri erau ocupate de bautura!
Pe noi,
astilalti, chiriasii, ne dispretuia vizibil si ostentativ. As spune chiar ca ne
ura. Desi, sint sigur, cel mai mult se ura pe el. Fiindca nu era nici inalt ca
Eftimie, de la doi, nici frumos ca Florian, dupa care mureau toate femeile din
bloc (asta fusese, la viata lui, artist de circ!) si, mai ales, nici cult ca
domnul Varga, de la opt. Domnul Varga, profesor universitar, scrisese mai multe
carti decit ar fi putut citi Mandache toata viata lui, presupunind prin absurd
ca s-ar fi lasat de bautura. Chestia asta se vedea ca-l macina, desi n-ar fi
recunoscut in ruptul capului.
Dar domnul Varga
nu era doar cult. Cind il vedeau iesind din bloc, toti copiii navaleau sa-l
inconjoare si nu plecau pina cind acesta nu baga adinc mina in buzunarul in
care, de fiecare data avea, pregatite, cele mai bune bomboane cu ciocolata din
lume.
Intr-o zi, unul
dintre copii a avut proasta inspiratie sa-l intrebe pe Mandache de ce nu le da,
si el, ca domnul Varga, bomboane.
Se pare ca
Mandache s-ar fi enervat foarte tare si i-ar fi cirpit copilului un dos de
palma.
Abia dupa vreo
luna s-a raspindit vestea, dar cind cineva l-a intrebat ce-a avut cu copilul, a
balmajit-o: „Nu mai stiu, o fi zis copilul ceva, o fi fost obraznic, nu stiu …”
La fo 3 ani de la
Revolutie, sa moara Mandache, si mai multe nu: ne-am cumparat cu totii
apartamentele, cu sume de nimic, o suta si ceva de mii. Doua saptamini a zacut,
de oftica.
S-a inzdravenit
brusc, cind a auzit ca punem de-o „asociatie de proprietari” (mamaaa, ce tare!)
si ne trebuie presedinte. (Presedintele ala vechi s-a retras, iesindu-i vorbe
cum ca ne cam turna pe la Secu’. Probabil ca, de fapt, multi dintre fostii – si
poate chiar actualii -presedinti de bloc au exersat astfel de vocalize, in
vremea dinainte, ca si de dupa).
Si, iata-ne
strinsi intr-o seara, ca sardelele, in uscatoria blocului, in sedinta
„Asociatiei de proprietari”, cu scopul de a ne alege presedintele. Candidati,
domnul Varga, de care eram cu totii siguri c-o sa iasa, si, evident, Mandache.
Cineva a propus
ca toti barbatii sa voteze cu bilele la vedere, dar plenul s-a opus, blocul nostru
nefiind dotat cu bulina rosie si neavind nici numarul 18!
Mandache a venit
cu o caciula mare si mitoasa, in care a propus sa bagam biletele atent
impaturite, cu numele alesului fiecaruia. Propunerea parindu-ni-se rezonabila,
am purces, pe data, la a rupe biletele dintr-un caiet de dictando si a le
distribui celor prezenti.
Mandache trecea
pe la fiecare cu caciula, adunind biletelele si strigind ca apucatul: „Inca
putin! Inca putin! Mai puneti! Mai puneti! … Acum!!
Ei bine, cind a
zis „acum”, ca prin farmec, s-a stins lumina!
Citeva femei
chiar s-au panicat, dar n-a duart mult. Dupa citeva zeci de secunde, lumina s-a
reaprins de la sine si am putut numara voturile. Cu un singur vot in plus, a
cistigat - ati ghicit – Mandache.
Dupa un moment de
uluiala generala, domnul Varga s-a apropiat de acesta si i-a intins mina, sa-l
felicite. Dar mirlanul, tot mirlan!
Cu miinile
infipte in briu, Mandache s-a facut ca nu vede mina intinsa cu sportivitate si i-a
aruncat, dispretuitor, printre dinti si facindu-i cu degetul, a amenintare: „Tine minte, cu mine nu te pui, oricita
carte ai avea tu!”
O sa spuneti:
„Ce-i pasa, este el presedinte?”
Este, INCA mai
este. Dar dac-ati sti cit e de singur …
Postări
