Stergerea granitelor lui Andrei Plesu (!!)

Sint un admirator al intelectualului "nascut, iar nu facut", care este Andrei Plesu! Iata de ce am fost mai mult decit dezamagit citind articolul sau "Stergerea granitelor". O fi de vina (prima)vara!

Multa apa minerala trebuie sa fi consumat conu’ Plesu, pe caldurile astea, pentru un subiect atit de neinteresant (pentru el, vezi bine!) Eseul rezultat arata ca si cum ar fi facut o compilatie, luind cite-o fraza sau doua din vreo 10-15 articole de-ale lui, uitind de multe ori sa le adapteze ca sa « sune » in continuare, sau sa armonizeze ideile ca sa nu se bata cap in cap. Ideile intre ele sau teoria cu practica.

Pare ca unul din personajele principale ale textului ar fi marinelul care si-a schimbat, de mult prea multa vreme incoace, meseria. 

Eseistul nostru aminteste, in treacat, citeva din tarele (usoare) ale chiriasului de la Cotroceni, evitind insa, cu grija, adevaratele motive pentru acesta nu va face parte niciodata dintre presedintii democratici ai Romaniei.

Problema e ca tarele astea pomenite (si incriminate) de Plesu  nu sint de azi, de ieri. Cu certitudine ca Basescu le avea si in ziua in care autorul textului pasea incintat pe aleile Cotrocenilor, mindru sa se puna in slujba unuia care, cind aude de carte si de filozofi vede negru in fata ochilor. Culmea, asta nu-i produce nicio apasare in a ne vorbi despre “ intelectuali înregimentaţi”.

Pare deranjat de faptul ca “stânga se deplasează spre dreapta şi dreapta se deplasează spre stânga”, de parca nici n-ar fi fost in tara asta sau pe planeta Pamint cind Traian Basescu a pocnit din degete pentru ca partidul sau de marionete sa basculeze de la stinga la dreapta fara un scincet, mai ceva ca stergatorul de parbriz.

Pare deranjat de prezenta, in rindul europarlamentarilor romani, a unuia care se cam ocupa de afaceri (!!) Si cam atit!!

Dar hiba principala a acestui text este faptul ca autorul ne vorbeste despre lucruri care nu exista ! Ştergerea graniţelor ? Lipsa reperelor si a conturului ? Disparitia diferentelor ?

Despre care Romanie vorbeste Andrei Plesu ?

In Romania in care traiesc eu, unii merg pe jos sau cu bicicleta, altii in masini pe care omul de rind nu le-ar putea plati in 100 de vieti. Unii stau in case de chirpici, altii in palate cu turle aurite. Se cumpara posetute care depasesc valoarea a o suta de pensii. Chiar au disparut diferentele ?

Tarmurile insorite ale Mediteranei sau insulele exotice in care unii isi fac concedii dupa concedii, conturile bancare de-afara, astea nu sint repere ?

Dar tablitele care ne avertizeaza ca acolo incepe tinutul secuiesc, dar amintirea obsesiva a precedentului Kosovo, astea nu miros a (noi) granite ?

E chiar mult mai rau decit nivelare, acum vorbim chiar de rasturnarea valorilor. Acum nu ne mai trebuie filozofi netrebnici, cu adevarat de trebuinta sint ospatarii si tinichigii.

Acum, daca ai avut note proaste la scoala si ai umblat prin bordeluri, ai motive de mindrie. Poti ajunge chiar si presedinte ! Astea nu-s repere ? Strimbe, e adevarat, dar repere !

Da, mai avem !

"Da, mai avem cate ceva prin tara,

Ceva Carpati, si-o apa tutelara,

si rauri ce nu vor sa curga-afara."

Si mai avem, mi-as permite sa adaug, poeti! Poeti pe care, nu stiu de ce, ne-am obisnuit sa-i asteptam sa treaca in nefiinta, pentru a ni-i reaminti!

M-am saturat sa tot aud chestii de genul : « azi se implinesc 5 ani de cind ... »

De-aceea, va propun o abordare noua : « azi se implinesc 5 ani pina cind maestrul Adrian Paunescu va implini 72 de ani ! »

La multi ani, maestre ! Sanatate, putere de munca si bucurii !

Ce ti-e si cu tehnica asta aitii!

Sincer sa fiu, pina sa-mi fac blog, n-as fi crezut. Dar am vazut cu ochii mei! Sa va explic:

Cu minutele-astea doua, mi-am facut o bloaga noua. Unii, invidiosi, mi-au zis ca ei si-au facut o bloaga zece! Mare brinza, ce mi-e noua, ce mi-e zece! Cinste lor, eu nu tin la de-astea. Dar sa nu divaghez. Cind eram aproape gata, ce credeti ca-mi zice interactivu’? „Type your password!” O sa rideti, dar asta m-a pus in mare incurcatura! Ce parola sa pun eu, sa n-o uit niciodata? Ce sa fie, ce sa fie? Sa pun „mama”, m-am gindit. Ca mama nu ti-o uiti niciodata. N-ai cum! Si chiar dac-ai vrea, au grija altii sa-ti aminteasca zilnic de ea. In fel si chip.

„Fraiere” – mi-am zis tot eu, nimeni nu-si uita mama. Daca toti blogerii (de ce-as scrie cu doi de g?) o sa puna parola „mama”? Nu e bine! Sa fie altcineva al carui nume sa-l port tot timpul in minte! Dar cine? Cine?

Si, dupa citeva clipe, m-am luminat. Stiu! –am tipat!

Aproape instantaneu, madam Mimi, de la noua (nu de la spital!) imi bate in calorifer. Asa e ea, saritoare, vrea sa-mi arate ca-i pasa! Chit ca eu nu vreau sa-mi arate nimic. Dar iarasi divaghez. 

Fericit c-am gasit, tastez cu migala si infinita atentie: emilboc !!

Ce-a urmat, poate n-o sa credeti! A naibii, dom'le, tehnica asta aitii! Se pare ca stie tot. Cica:

„password too short!”

-Cum, dom'le, "too short"? Chiar si pe virfuri?- intreb eu, pe cale sa ma infurii.

-CHIAR! - aud o voce guturala, din strafundul boxelor.

Incredibil, dom’le, ce progrese au facut astia! Da' si noi: nu puteam sa gasim unul, mai ... superlong? Chiar daca nu era mai destept, dar macar la imagine ...

Ne sinucidem singuri?

Avea dreptate cineva: parca ne-a pocnit pe toti morbul sinuciderii! Si cind te uiti, numai oameni aproape seriosi.

Ici, un spermatozoid gonind cu multi kilometri peste limita legala de viteza, cu gindul de a iesi in decor la prima curba in ac de par; colo un individ hotarit sa-si taie venele cu coasa lui Boc, pe lung! In fine, altul, in speta eu, hotarit sa se arunce de pe blog. Drept in cap! 

Incep sa cred ca ne pun astia ceva in salarii, in pensii si ajutoare de somaj. Asta ca sa compenseze ce ne iau! Macar la prima de copirseu daca n-ar umbla, ca nu-ti mai permiti nici sa mori!

O idee timpita?

Sigur, nu e prima, si nici ultima idee de acest tip, care-mi vine. Pe-asta vi-o spun, fiindca are legatura directa cu voi. 

M-am gindit sa inchid mustaria! Ma rog, vinaria …

Adica tuicaria! Reprofilata, pe caldurile-astea, in berarie!

Adica blogu’, dom'le, pentru cei care se-ncapatineaza sa nu inteleaga!

M-a pus dracu’ sa ma uit pe la alte bloguri: ce trafic, dom’le, ce audienta, ce fosgaiala, ce antren! Ce de UNICI, ce de de-aia, de-ailalti,  dai in bilbiiala! Ce sete de comunicare, de socializare, de sindicalizare!

M-am intrebat, siderat: cu ce superglue dau astia, frate, de s-au lipit musterii ca marca de scrisoare? Probabil, CU MINE e ceva in neregula … Oi fi si eu un fel de ciine-lup, de-ala cu privire inteligenta …si-atit!

Sau nu stiu ce-i doare pe oameni? Ori nimeresc exact in zilele cind ii doare altceva?

Si-atunci, n-ar fi mai bine sa ma duc sa ma culc?

Va marturisesc ca, pret de citeva clipe, gindul asta mi s-a insurubat adinc in creier, cu filet pe stinga. Acum eu, fraier (un fel de biet inginer, ca cum ar veni!) tot incercam sa-l scot, dar mai tare-l … introduceam. Prin bagare, cum s-ar zice.

Pe urma au inceput indoielile. Da’ daca e o situatie temporara? Daca, odata cu modernizarea statului, cu aplicarea masurilor Boc de revigorare si reintoarcere a Romaniei la crestere economica durabila si exploziva, se vor intoarce spre mine si cititorii pe care nu i-am avut?

E drept, pina atunci s-ar putea ca eu sa fiu putin plecat. Nu, nu cu capul, asta e deja rezolvata!

Believe it or not, pina la urma am depistat, singur (adica nu mi-a soptit nimeni!!), adevaratul motiv pentru care sa abandonez blogul ar fi cea mai mare prostie:

Cititorii mei sint mai destepti decit ailalti! Na! Pai decit multi si ... vorba aia!

Si ar mai fi ceva: chiar dac-as avea un singur cititor, oare n-ar fi cam neelegant sa plec si sa-l las cu ochii in soare? Nu ca s-ar stinge de dorul meu, dar asa, ca politete …

Fericiti cei ce au internet …

Cind vor veni fluturasii de salariu mai anemici, taloanele de pensie mai ciufulite sau facturile anabolizate si steroidizate, macar astia cu internet vor avea de unde sa taie. 

In detrimentul informarii? Nicidecum! Pe mai departe vom fi informati de TVRC.

Cum care TVRC? TeleViziunea Rodica Culcer (scuzati rodifonia!) al carei abonament tot nu-l putem taia, si bine s-a gindit cine s-a gindit! Pai ce faci, ba, vrei sa ramii neinformat?

Vorba cintecului: vrem basescu presedinte, ca rodica nu ne mi-in-teee!

Aia care n-au internet, s-ar putea sa se simta discriminati: si eu ce sa-mi tai?

Acu’ depinde: daca ai de-aia, nesimtita, norocu’ tau, te-ai scos. Daca nu, cred ca nu-ti mai ramine decit sa cinti a paguba:

Ai, tra,la,la,la,li,laa,laaa / Pe Basescu-l vom votaa, mai!

Capacitatea de a ne autominti (III)

Un exemplu clasic, in care foarte multi se pot regasi, este al fumatorului inrait care incearca sa se lase. Foarte multi (cred ca) vor, isi propun, incearca, dar foarte putini reusesc. De ce? Fiindca piticul ala mincinos ascuns in subconstientul nostru isi incepe,brusc, recitalul:

-         Popescu, de la 3, fumeaza de 30 de ani, si uite ce bine arata!

-         La urma urmei, eu nu fumez chiar asa de mult

-         O sa ma las, dar nu acum, ci de la 1 ianuarie (nu te poti lasa pe 17 iulie, ce dracu’!) (Hi hi hi)

-         Nu ma pot lasa tocmai acum, cind s-a marit TVA-ul (si sint asa nervos!)

-         Nu mai cumpar! (???)

-         Am si asa atit de putine satisfactii in viata!

-         Daca ma las de fumat o sa ma ingras, si e si mai rau!

Nu vreau sa va plictisesc, cred ca as putea insira inca 2 pagini de pretexte pe care le gasim cu o abilitate uluitoare, unul mai bun decit altul in a ne oferi un motiv „onorabil” ca sa ne satisfacem, mai departe, aceasta pofta, acest viciu. Toate aceste minciuni pe care le inventam si sfirsim prin a le crede sint menite sa rezolve disconfortul produs de binomul antagonic vreau/nu e bine.

(Pentru cei care se vor grabi sa-mi adreseze cuvinte grele, trebuie sa spun ca am fumat vreo 30 de ani, ultimii 10 cite 3 pachete pe zi, si m-am lasat, total si definitiv acum 10 ani, fara sa-mi spuna vreun doctor ca ar fi timpul)

Un tip foarte special de autominciuna s-a produs, zic eu, la alegerile prezidentiale din 2004.

La momentul respectiv, Adrian Nastase avea o imagine destul de proasta, si nu vreau sa comentez in ce masura ea era meritata. Multa lume era satula de imaginea de arogant nesuferit, cu tendinte dictatoriale. Sigur, era greu de contestat calitatea „tehnica” a guvernarii Nastase, dar multi simteau necesitatea launtrica de a vedea aparind unul care sa dea putin cu arogantul asta de pamint, sa mature un pic cu el pe jos!

Din pacate, dupa cum stim cu totii, a aparut! Unul care parea facut anume pentru rolul de mai sus! E drept, n-avea nimic din ce-i trebuia unui presedinte, dar ce mai conteaza? Cu un mic efort de imaginatie, lumea l-a inzestrat cu atitea calitati, ca nici el insusi nu si-ar fi imaginat ca l-ar putea suspecta cineva, vreodata, de ele: luptator impotriva coruptiei, anticomunist, iubitor de oameni, democrat convins, port stindart al cauzei celor multi, cite si mai cite … Sigur, ca sa poti crede despre el toate astea, trebuie sa ai o mare capacitate de a te autominti.

Multi au reusit. Unii, atit de bine, ca nici acum, cind realitatea le cade in cap tocmai din inaltul cerului, nu se trezesc. Da, mai intilnesti pe cite unul care, cu voce stinsa, iti sopteste:

-Macar e anticomunist! Sau: Dar e de-al nostru, din popor! El ar vrea, da' nu-l lasa Boc!

Cit de usor e sa te minti singur, atit de dramatic? Cit de greu e sa recunosti, macar in oglinda, ca (te-)ai mintit?

Un prim pas ar fi sa constientizezi toate astea. Apoi …

Capacitatea de a ne autominti(II)

2)      Ce sanse are cineva sa reuseasca sa se minta singur?

Cu siguranta mult, mult mai mari decit s-ar putea banui. Probabil, direct proportionale cu cit de tare isi doreste acel lucru imoral, ilegal sau nesanatos. Depinde de cit de tare ne dorim sa credem propriile noastre minciuni!

Si inca ceva: aparent bizar, persoanele cu o „dotare” intelectuala superioara, cu o anume abilitate si experienta in a lucra cu notiuni abstracte par a fi cel putin la fel de expuse riscului de a crede propriile lor minciuni ca si ceilalti. Poate dintr-o abilitate sporita de a inventa minciuni credibile, „frumoase”. Vorba poetului:

            Stii bine ca nu-mi place iarna

            Si ca-s un tip atit de friguros

            Dar daca, totusi, altfel nu se poate

            Ei bine, minte-ma! Dar minte-ma frumos!

3)      E usor sa recunoastem ca (ne-)am mintit?

Nu, dimpotriva! Cind ii mintim pe altii, stim exact  ceea ce-am facut. In functie de educatie, de circumstante si, foarte important, de consecinte, putem admite, la un moment dat, ca am mintit. (Evident, cu scuzele convenabile: am gresit, am fost indusi in eroare, am fost obligati, era o minciuna necesara, ne-am grabit etc.) Cind ne mintim pe noi insine, si mai ales daca ne mintim suficient de abil, ajungem curind sa credem atit de tare si cu atita convingere minciuna noastra, incit nimeni si nimic nu ne va mai putea face sa credem altfel. Este situatia cea mai grava si cu consecintele cele mai imprevizibile dintre toate variantele posibile. Pentru ca vom fi chiar dispusi sa ne batem, pina la capat, pentru proaspatul „adevar” al spuselor noastre. Adevar pe care, culmea, chiar noi l-am inventat!

Capacitatea de a ne autominti (I)

Mai sint, oare, parinti care-si invata copiii sa nu minta, ca nu-i frumos? In orice caz, pe vremea mea asa era. Si acasa, si la scoala, peste tot ni se spunea: sa nu minti, ca nu-i frumos. Sau iti creste nasul, ca lui Pinocchio! Sau urechi de magar!

In ziua de azi, cind lumea a devenit mai „pragmatica” ca sa fiu eufemistic, a minti a devenit mai scuzabil, iar uneori chiar o virtute! A da un tun, o teapa te poate ridica pe cele mai inalte culmi ale vietii sociale si chiar politice. Poti sa promiti orice, daca nu faci prostia sa te tii si de cuvint, esti valabil! Poti sa minti oricind, oricit, pe oricine!

Dar, oare chiar pe oricine? Adica, inclusiv pe tine?

Ei, uite, despre asta nu ni se mai spune nimic. Sintem lasati, cum ar veni, fara precepte.

Or, un om fara precepte, care va sa zica nu (prea) le are, nu?

Pina nu demult (hai sa zicem 15 ani, foarte aproximativ, doar ca sa dam o vaga localizare temporala), aceasta lacuna parea sa nu fie extrem de importanta. Cel putin, nu in niste domenii de interes colectiv. Asta fiindca, daca individul nu era pregatit sa faca fata, de capul lui (si n-a fost niciodata!), unor astfel de situatii dilematice, in schimb societatea, in ansamblul ei, mai pastra, inertial, niste dogme directoare.

Povestea asta (a te minti pe tine insuti/insati) stirneste, din start, o gramada de nedumeriri, de intrebari. Voi tatona (doar!), fara pretentia de a le epuiza, numai citeva dintre aspectele cele mai controversate:

1)      De ce s-ar minti cineva singur? In general, facem asta pentru a rezolva un conflict interior intre ceea ce vrem si ceea ce am invatat ca e drept, corect, moral, legal etc. Pentru ca, de prea multe ori, vrem sa mincam o prajitura, dar ingrasa, vrem sa ne culcam cu nevasta altuia, dar e imoral, vrem sa fumam, desi stim ca vom face cancer si vrem sa ne plimbam cu Chevroletul ala de la colt, desi s-ar putea sa facem puscarie din cauza asta.. Pe scurt, pentru a elimina o disonanta cognitiva. (Oau! V-a placut?)

                                                                                                                              (va urma)

Simplu exercitiu electoral?

Am citit recent un asa-zis manifest lansat de Antonescu, intitulat « Nevoia de alternativa. Acum! » Mi-a parut mai degraba un document electorat, lipsit de pragmatism si incoerent.

Trec iute peste faptul ca, in optica liderului liberal, statul roman pare acefal cind, in realitate, el (statul, vezi bine !) este mult prea cefal, pentru a ajunge la chestiunile de fond.

De ce lipsit de pragmatism?

Fiindca Antonescu pare a crede ca PNL poate promova si impune aceasta alternativa acum, SINGUR, fara ajutorul PSD.

Nu-ti poti imagina, realist vorbind, ca vei produce un proiect politic, evident liberal, fundamentat pe criterii liberale (« Fundamentul acestui program trebuie să fie repornirea motoarelor economiei private ») dupa care vei invita PSD sa vina si sa semneze la rubrica « sustinatori/fani »

Singura atitudine cu adevarat pragmatica ar fi fost invitarea PSD la realizarea, IN COMUN, a unui asemenea proiect ! Nu poti oferi PSD-ului rolul slujnicei, si sa te astepti sa-l si accepte!

Crin Antonescu repeta gafa (sau poate nu ?!) din discursul de la motiunea de cenzura cind, dupa ce l-a urechiat zdravan pe Ponta si a sters pe jos cu PSD-ul, a facut, angelic, apel la unitate!

De ce incoerent ?

Crin Antonescu propune « Un program realist şi dezideologizat (?) pentru combaterea crizei !»

Pai atunci, de ce « noi, ca liberali, sintem obligati...»? Si de ce « Fundamentul acestui program trebuie să fie repornirea motoarelor economiei private”? Poate ca fundamentul acestui program ar trebui sa fie interventia masiva a statului! (Ca tot se plingea liderul liberal ca « românii nu mai au astăzi încredere în stat. Statul nu-i mai protejează ... »; suna al dracu’ de liberal!!!)

Daca e un program de criza, liberalii pot admite, scuzabil chiar si pentru sustinatorii lor, masuri social-democrate. TEMPORAR! Adica pina trece criza. De exemplu, reintroducerea impozitarii progresive! Dupa cum si social-democratii pot admite masuri liberale, la fel de temporar. A la guerre comme a la guerre! La o adica, poti accepta ca, in anumite circumstante, dinamitarea barajului de la Cotul Pisicii poate fi un lucru benefic. Poti admite sa ti se puna lipitori! Nu inseamna ca ai accepta toate astea ca pe normalitate !

Numai ca Antonescu ne spune ca e program de criza, dar cu masuri ... eterne!

("Noi trebuie să propunem soluţii care au şanse de a rezista în timp")

Desi mi-a placut tare mult aritmetica, acest « manifest” este, pentru mine, o problema cu prea multe “aflamuri”. Asa ca, pina la proba contrara, imi pare a fi un simplu exercitiu electoral. Mi-ar placea sa ma insel !

 

 

O lectie de geografie

  Franta

  Columbia

  Mexic!

Am spicuit, pentru voi, citeva pagini din excelenta lectie de geografie realizata de Myriam

P.S. Doamna Mimi, bibliotecareasa, care-mi citeste blogul mai des ca mine, o doamna mai mult decit respectabila de altfel, tocmai m-a sunat sa ma intrebe daca n-ar fi fost mai bine ca mexicanul sa aiba palariile invers.

- Nu stiu, madam Mimi, -ii raspund, ca n-am fost in Mexic. Iar noi, pe-acilea, purtam CLOP!

- Ce-l intreb eu, si ce-mi raspunde el! Bloger, ce pretentie sa ai!- a pufnit ea, trintindu-mi telefonul in nas.

Un nou pericol!

Sint sigur ca veti tresari, cu totii, ca buni romani. Dupa doar o clipa, sint la fel de sigur, va veti incrunta nedumeriti: „Augustin asta e putin plecat, il stim cu totii. Oare la ce se refera? Ca pericole, slava Domnului, girla, la tot pasul.”

Asa e, pericolele pindesc la tot pasul. Dar aseara a mai aparut unul. Mai cumplit decit toate celelalte, la un loc. Ei bine, da: a aparut pericolul … sa fim salvati!

Pe unul din posturile de televiziune, a aparut chiar un soi de sondaj de opinie: „Credeti ca D.D. va salva Romania?”

Nu stiu cine este D.D., dar daca va salva Romania, atunci, intr-adevar, ne meritam soarta!

Diacriticile si mania persecutiei.

Tot rasfoind eu, blog dupa blog, zi de vara pina-n seara, peste ce credeti ca dau? Peste o diacritica mica, trista si speriata! Cica o acuza lumea ca s-a portocalizat cu capul. Cica vor s-o impuste, cu spatele la zid! S-o omoare din cauza de vot!

Acum eu, care-s o fire tare sensibila, as fi fost gata sa vars o lacrima pentru cauza asta de persecutie cromatica, daca n-as fi sesizat o usoara, dar ciudata incoerenta in spusele bietei fapturi. Pe de o parte, cei care o ameninta cu moartea sint din „blogosfera românească (de preferinţă aia majoritară, care n-a votat, din scârbă superioară)”

Dupa doar citeva clipe, cei care o vineaza par a fi, deodata, altii: cei din „lumea anti-Băsescu&PDL”. Ceea ce pare a nu intelege mica diacritica este faptul ca acestia din urma au votat in marea lor majoritate. Anti, dar au votat! Asadar, biata faptura se teme, dar nu prea stie exact de cine. Sigur, sindromul asta are si un nume stiintific, pe care eu, nefiind specialist, nu-l cunosc. Si chiar daca l-as sti, ar fi, poate, mai bine sa-l trec sub tacere.

Am incercat sa postez parerea mea, pe blogul ei, dar n-am reusit, probabil din motive pur tehnice. Mai bine! O persoana care crede ca „nu rişti să fii omorât din cauză de vot, atâta vreme cât votezi corect.”, desi se impaca atit de bine cu diacriticele, nu promite sa suporte prea bine (dia)criticile!

Ma suna bibliotecara …

- Alo, domnu’ Augustin?

- El insuti!

- Aicea Mimi, bibliotecareasa!

- Saru’ mina, madam Mimi! Da’ ce dracu am mai facut?

- Pai, bre, dom’le, esti musteriu vechi, nu mai aduci o data cartile alea?

- Pai, bre tanti doamna Mimi, cum sa le aduc de doua ori?- incerc eu s-o dixtrez cu un spirit de gluma hazlie.

- Hai, nu ma lua-n tango, ca de mistoc stiu ca esti bun! Adu cartile rapido, ca-ti dau un ban (!) de nu te vezi.

- Le-aduc, da-le-n mustar, da ce ti-a capsunat, ca doar abia le-am luat …

- Care de-o luna si peste?- ricaneaza ea cu glas pitigaiat

   Ramin Adi Mutu! O luna si? O sti ea ceva, ca prea zice cu foc. Da-n mintea mea, NU SI NU, ca abia le-am luat. Si asta nu-mi da pace.

De multe ori, in viata, timpul curge dupa reguli numai de el stiute. Uneori, nici nu stim cind dracu’ a trecut. Alteori, turbam ca trece asa incet. Poate c-ar trebui, de fiecare data cind facem constatari de-astea, ex-temporale, sa cautam degraba o oglinda, sa ne privim in ea lung si sa ne-ntrebam: oare ce-am facut asa de special pentru a-i schimba curgerea? O fi de bine? O fi de rau?